Viata este o poveste la care scrii chiar si azi,
Dar pe care nu o citește nimeni, dacă nu o împarți…
“Sunt doar două moduri în care iți poți trăi viața: ca și cum nu ar exista miracole sau ca și cum totul este un miracol.” (Einstein) – Personal, îmi place să cred că o trăiesc în al doilea mod. 🙂
“Lumea spune că niciun copac nu poate ajunge cu ramurile în raiul de sus, dacă rădăcinile lui nu au coborât în iadul de jos.” (Carl Jung)
Atât cât/cum am înțeles până acum, privind în trecut și conectând punctele – (de la copilul liniștit, singuratic, introvertit, care juca fotbal desculț pe terenul de la marginea satului în vacanțele de vară petrecute la bunici, la adultul care, la 40 de ani, a ales sa refuze periodic oferte de implementare/administrare a unor investiții de peste 500 de milioane de euro, pentru a-și urma calea sufletului și a-și regăsi echilibrul) – povestea mea are 3-4 etape principale.
Nu mă exprim în scop de marketing, ci pentru a înțelege cât mai clar/simplu că nu există limite la ceea ce putem realiza, când ne desfășurăm viața în “parteneriat” cu Divinitatea. Întâmplările și experiențele trăite, cu detaliie și particularitățile aferente, sunt atât de multe, încât ar fi sute de pagini de scris, însă voi încerca să mă limitez la un simplu rezumat:
– prima etapă – copilăria și adolescența (până la vârsta de 18 de ani) – “Singurătatea nu înseamnă a nu avea oameni lângă tine, ci a nu le putea comunica lucruri care sunt importante pentru tine sau a simți limitele care pentru ei nu pot fi trecute” (Carl Jung) – un citat reprezentativ pentru această perioadă, în care s-au instalat/cimentat inconștient “problemele” emoționale (da, dintre cele trei componente ale ființei noastre – fizic-vital, emoțional-sufletesc, mental-spiritual – cei mai mulți dintre noi înregistrăm la nivel emoțional momentele perceptuale reprezentative de pe parcursul vieții).
Provin dintr-o familie cu o situație financiară oarecum normală, poate chiar sub medie, dar disfuncțională, în care certurile și agresivitățile între membri (verbale, psihice, emoționale și uneori, fizice) erau aproape la ordinea zilei. Am crescut într-o frică și o critică relativ constantă si invazivă legată de orice aspect, oricât de nesemnificativ, din partea părinților. (Ulterior am înțeles povestea de viață a fiecăruia dintre ei și nu-i condamn). Mai mult, sentimentul de singurătate/interiorizare s-a amplificat la vârsta de 14 ani, când fratele meu, mai mare cu 7 ani, a plecat pe drumul lui. Era eroul și ancora din mintea mea, la acea etapă.
Astfel că în primii 18 ani am dezvoltat o timiditate nefirească, excesivă, un stil de atașament evitant și/sau dezorganizat (cum este denumit în psihologie). Mi s-a structurat subtil si puternic un model/program perceptual de funcționare limitativă în relațiile cu ceilalți (care uneori poate are ecouri și azi în comportamentul meu, în anumite contexte): de a nu fi suficient de… (completeaza cu ce vrei), de neputință, de supunere, de lipsă de iubire, de lipsă de influență, de lipsă de apartenență, de reprimare a propriilor nevoi mentale/sufletești/emoționale/fizice, de singurătate, de lipsă de inițiativă/implicare, de pasivitate (exterioară).
Însă aveam un fel de viață dublă: paradoxal, deși mediul exterior era preponderent conflictual, instabil și dinamic, în interior eram calm și liniștit, tocmai datorită “spiritualități” proprii native și a relației interioare pe care o simțeam/consideram cumva în mod firesc cu Dumnezeu (Divinitatea sau Universul, cum vrem sa spunem). Percepeam/înțelegeam intuitiv că lucrurile resimțite în familia mea nu sunt ale mele și că viața nu e numai despre frică, tristețe, negativitate, durere, reprimare, furie, frustrare etc. Gândeam și simțeam altfel (eram “oaia neagră” a familiei). La 18 ani am plecat la facultate în alt oraș (cu alte cuvinte, am schimbat modelul de realitate).
– a doua etapă – (de) la 22 ani, primul factor declanșator: eram oarecum desprins de ceva timp de mediul familial și în ciuda obiecțiilor tuturor apropiaților, am împrumutat și investit o sumă relativ mare pentru acea perioadă într-un curs/program de dezvoltare personală, față de care aveam o atracție/chemare nejustificat de mare (un fel de dorință a inimii). Avea să reprezinte primul mare salt magic de conștiență. Era prima inițiativă importantă pe care o luam asumat, fără să mă mai las influențat de alții și s-a dovedit a fi cel mai bun lucru din viața mea până atunci, prin informațiile și (auto)cunoașterea dobândite și/sau confirmate.
A fost un punct de inflexiune care mi-a confirmat multe din trăirile interioare, schimbându-mi astfel proramul subconștient de funcționare, de la pasivitate și neputintă, la încredere și credință, înțelegând în mod real că pot să fiu, să fac, să am orice îmi doresc și e omenește posibil, cu Dumnezeu alături. Ulterior viața mea a decurs oarecum firesc: job, căsătorie, o mică afacere, un înger de copil, situația financiară a crescut în timp de peste 35 de ori.
Dar paradoxul din prima etapă s-a schimbat treptat la 180 de grade. Oricât de bine arăta mediul exterior în aparență și oricât de binevoitor încercam să fiu sau să mă arăt celorlalți, dincolo de orice satisfacție sau realizare exterioară, materială, nu eram bine sufletește.
Eram într-o situație în oglindă, opusă celei din etapa anterioară: păream bine în exterior, dar nu aveam armonie interioară. Observam cum începeam să repet comportamentul și lecțiile părinților mei. Mai mult, deși conștientizam că la mine e cheia schimbării pentru a întrerupe tiparul lecțiilor și pentru a nu le transmite în continuare copilului meu, nu știam ce și/sau cum să procedez… Fapt era că mă dedicasem muncii, sectorului material fără să știu că îmi lipsea iubirea… Dar sufletul își cerea drepturile. Așa mi-am început dansul pe scena vieții.

– etapa a treia – ȋn jurul vârstei de 33 de ani – experimentam următorul mare salt de conștiență, care avea să mă pună pe calea pe care mă aflu acum. Sau… poate că am fost de la început pe această cale, dar nu eram conștient/asumat. Din cauza frământărilor mele sufletești (da, oamenii au nevoie de crize pentru a se trezi) am decis că ar fi momentul să parcurg din nou programul care îmi schimbase viața cu 11 ani în urmă. Practic, am luat decizia să mă întorc din nou către sufletul meu, către spiritualitatea care mă definea dintotdeauna și către lucrul cu sine, aspect pe care îl neglijasem aproape total în ultimii 7-8 ani.
Știi ce se întâmplă când iei o decizie în armonie cu sufletul tău și treci la fapte? Tu faci un pas pe calea sufletului, iar Universul face încă 9 pași spre tine. În viața mea a apărut din nou magia, printr-un alt factor declanșator, poate cel mai important: iubirea divină/spirituală, sub forma unui înger întrupat. Este acel tip de iubire care oglindește, care scoate la lumină ceea ce există în tine sub multe straturi prăfuite, care te face să-ți pui întrebări și te trezește, te determină să (te) privești dincolo de materie, timp și spațiu, (te) împinge la evoluție, la cercetare, la căutare (chiar și în vieți anterioare sau viitoare) și la (auto)cunoaștere, la lucrul cu propria persoană și la autodepășire, care iți stimulează devenirea/transformarea din omidă în fluture (ca să ne referim și la arhetipul transformării spirituale) prin cele mai înalte trăiri și cele mai adânci goluri, care te “forțează” să te întorci la tine, la autenticitate, la cine ești tu, dincolo de măști sociale sau rezistențe interioare și iți dezvăluie calea misiunii personale, activându-ti programul din ADN (pentru cunoscători ). Abia la această etapă mi-am realizat povestea, tiparele comportamentale relaționale, reactivitatea/rănile emoționale și greutatea programelor subconștiente instalate în copilărie. Dar, dacă nu am trece prin anumite întâmplări și experiențe, nu am fi cei care suntem azi.
Vorbind puțin metaforic, la fel cum un Părinte iși trezește copilul dimineața, îl pregătește de școală și îl însoțește “de mână” (îndrumându-l prin mici “atenționări” sau încurajându-l, în cazul în care are tendința să se abată sau să renunțe la calea spre destinație), tot așa am fost eu “trezit” între Crăciunul din 2015 și Paștele din 2016, din sincronicitate în sincronicitate. (Și până la urmă, nu suntem cu toții copiii lui Dumnezeu? 🙂 )
“Iubirea reală există și e un mod natural de trezire a sufletului, făcându-l viu, cu adevărat viu (ca echivalent al trezirii pomenită de spiritualitate). Ea ține de divin, nu de uman, ține de lumea nevăzutelor și face sufletul să vibreze la frecvențe înalte, transformând astfel realitatea. Da. Realitatea traită devine alta pentru că doar iubirea are puterea de a ne muta pe o altă linie de destin.” (Carla von Vlad)
“O minte care caută iubirea sau adevărul nu este o minte cu adevărat pasionată. A intâlni iubirea fără a o căuta este singura cale de a o găsi: a ajunge la ea pe neașteptate și nu ca rezultat al unor sforțări sau al unor experiențe. O astfel de iubire nu se supune timpului, o astfel de iubire este în același timp personală și impersonală, este atât pentru individ, cât și pentru mulțime.” (Krishnamurti)
– etapa a patra – actuală – <Sensul vieții este să-ți găsești “darul”. Scopul vieții este să-l dăruiești.> (Pablo Picasso) Această etapă se întrepătrunde firesc cu etapa anterioară și constă în reorientarea conștientă a vieții mele în sensul corespunzător sistemului propriu de valori personale sau altfel spus, în aplicarea spiritualității în viața cotidiană (sau manifestarea spiritualității ca stil de viață).
Mi-am regândit prioritățile financiare și m-am reorganizat din acest punct de vedere, mi-am redirecționat treptat cariera prin ani de cursuri și programe specifice în training/coaching, consiliere/terapie, respectiv regresii/progresii pe linia timpului și mi-am redus programul de lucru pentru a avea mai mult timp disponibil pentru lucrurile pe care le consider importante, totul în paralel cu lansarea proiectului “Scena Vieții”.
Iubirea e Dumnezeu (sau Dumnezeu e iubire inteligentă), iar spiritualitatea, în esență, nu e altceva decât arta de a învața iubirea. Și din etapă în etapă, dăm “examen”. Putem să repetăm sau să promovăm la următorul nivel.
Pentru că… lucrurile frumoase, experiențele frumoase, casele frumoase, relațiile frumoase, o viață frumoasă pe planeta Pământ, nu sunt pentru extratereștri, sunt pentru oameni! Dacă știm să privim printre rânduri (dincolo de “prima etapă”)… vom constata că viața nu e numai despre emoții sau trăiri negative, ci este (și) despre a învața să ne ridicăm deasupra provocărilor, despre bucurie, simplitate, acceptare, frumusețe, entuziasm, amuzament, comunicare, iubire, iertare, succes/abundență, libertate, armonie, împlinire și sens. Poți continua lista cu ce vrei. După cum spunea cineva cunoscut: “căutați împărăția cerurilor și toate celelalte vi se vor adăuga.”
“În tentativa noastră firească de a înțelege lumea, totul se întâmplă ca și cum lumea ne spune: «cauți să mă înțelegi, dar eu mă ascund; și cu cât lucrul pe care-l cauți este mai interesant, mai semnificativ, cu atât îl ascund mai bine și îl fac mai greu de găsit. Dar merită să-l cauți. Chiar fără rezultatul așteptat, căutarea iți va da satisfacții, care însă ar putea fi altele decât cele la care te-ai gândit inițial. Cauți ceva, nu-l găsești, dar găsești altceva; uneori mai interesant decât ceea ce căutai inițial.
Mai e și un alt aspect, observat de Blaise Pascal: de multe ori cauți ceea ce deja ai găsit. Găsești ceva ca o bănuială, o intuiție, o extrapolare a unor observații empirice. Dar ai nevoie de o confirmare mai convingătoare. Și toată căutarea la care ne referim ce este altceva decât învățarea, descoperirea, invenția? Nevoia noastră de a înțelege lumea, de a ne înțelege pe noi.” (Solomon Marcus)
Nu există început sau sfârșit, există doar devenire…
“E bine să știm că în neplăcere există posibilitatea de dezvoltare. Iar dezvoltarea este întotdeauna combinația a două elemente diametral opuse. Durerea va fi mereu lângă plăcere. Situația neplăcută este dată de Dumnezeu. Trebuie sa o iubești, să o schimbi și să o educi. Dar nu există educație fără Dumnezeu.” (S. N. Lazarev)
