Cum putem interpreta frica pentru a trece de ea și a trăi o viață cu mai mult sens…
Pentru că atunci “când cineva nu trăiește așa cum gândește, ajunge să gândească așa cum trăiește.” (Gabriel Marcel)
Un înțelept a afirmat odinioară că “singurul obstacol care stă în calea unui vultur, împiedicându-l să zboare mai repede și mai ușor, este aerul”. Și totuși, dacă aerul nu ar exista și mândra pasăre ar trebui să zboare în vid, ea ar cădea imediat la pământ. Chiar elementul care se opune zborului este în același timp condiția lui. Principalul obstacol pe care îl întâmpină o barcă cu motor este apa, care se opune rotirii elicei. Dar, dacă nu ar fi aceasta rezistență, barca nu s-ar mișca deloc. Fizic, e vorba de forța de frecare și legile ei, valabilă și pentru deplasarea pe uscat cu orice mijloc.
Aceeași lege, conform căreia obstacolele sunt condiția succesului, este valabilă și în viața individului (vorbim de aceeași lege a naturii, la un alt nivel de înțelegere/conștientizare). O viață fără obstacole și dificultăți ar reduce toate posibilitățile și energiile la zero. Eliminați provocările și viața iși pierde tensiunea creatoare. Toată viața avem tendința să scăpăm de probleme și responsabilități. Însă mulți oameni sunt gata să-și reclame drepturile, nu să-și asume responsabilitățile.
Copilul se naște cu pumnii încleștați; omul moare cu palma deschisă. Viața știe să dea frâu liber lucrurilor pe care le credem atât de importante. “Fiecare om, când se naşte, capătă lumea întreagă drept cadou. Întreaga lume. Iar cei mai mulţi dintre noi nici nu s-au atins de pachetul cu cadoul, cu atât mai puţin s-au uitat înăuntru.” (Leo Buscaglia)
Disocierea dintre suflet/spirit și corp este experimentată atunci când trăim experiențe negative/neplăcute sau traumatice, în care, pentru a simți mai puțină suferință, ne detașăm de corp („ieșim/fugim” din el), suntem absenți, căzuți pe gânduri și devenim observatori ai vieții care trece pe lângă noi. Practic, trăim mai mult în gând.
Asocierea/armonia spirit-suflet-corp este experimentată atunci când trăim momente frumoase, când avem experiențe plăcute. În astfel de momente ne concentrăm ușor și conștientizăm tot ce se întâmplă în corpul nostru. Suntem prezenți (în corp).
Viața reală/autentică e viața pe care o trăim în gândurile noastre atunci când suntem singuri (nu ne perturbă nimic). Și ne punem întrebarea: cum exprimăm (sau cum ne manifestăm) interiorul în exterior?
Te înspăimântă ideea de a călători cu avionul? Îți este frică de bătrînețe? Sau de sărăcie? Sau de boli? Sau de șomaj? Îți este teamă să iei decizii? Să începi o afacere? Să iți aperi drepturile? Ai alte spaime specifice? Sau le ai pe toate? Și eu. 🙂 Totuși, să ținem cont și de zicala de a nu lua viața prea în serios, că oricum nu iese nimeni viu din ea și să ne amintim câteva idei atemporale despre frică.
Dar ce este mai exact frica? Este ceva la care suntem obligați să ne supunem? Este ceva de care trebuie să scăpăm cu orice preț? Sau este ceva ce putem folosi în avantajul nostru? În drumul spre reușită (oricare ar fi obiectivul propus) întâlnim de fapt numai două obstacole reale: frica și lenea. Dar cum lenea nu este altceva decât teama de a ne pune la treabă, devine evident faptul că frica, sub toate formele ei, este unicul adevărat dușman al visurilor noastre. Să încercăm să cunoaștem ceva în plus despre acest inamic, pentru a vedea dacă nu este cumva posibil să-l anihilăm. Montesquieu spunea că lucrurile cele mai evidente sunt acelea care se lasa cel mai greu definite. În cazul de față, toata lumea știe ce este frica, toți am simțit-o și totuși ne este foarte greu să dăm o definiție precisă, (de fapt aceasta este o parte esențială a problemei: e greu sa înfrunți ceva ce nu cunoști cu precizie).
Să facem o mică analiză pentru a încerca să ne clarificăm ideile. În primul rând este ușor de verificat faptul că există cel puțin trei niveluri, trei „paliere” ale fricii.
1) La primul nivel întâlnim temerile comune, legate de o problemă specifică; frica de a vorbi în public, frica de boli sau de accidente, frica de a fi agresat etc. Fiecare dintre noi are temeri specifice, care sunt de obicei legate de experiența personală. Dacă le vom analiza cu răbdare, vom constata însă că în ciuda varietății lor, aceste temeri pot fi clasificate în câteva „categorii” mai importante.
2) Astfel ajungem la temerile de nivelul doi care, despărțindu-se de specificul anumitor situații, devin legate de o anumită stare sufletească. La acest nivel „locuiesc”, printre altele: frica refuzului, falimentului, dezaprobării, singurătății, ș.a.m.d. Evident, aceste temeri de nivelul doi tind să aibă un caracter integrator, cuprinzând diferite situații cu care ne întâlnim cotidian. Refuzul, de exemplu, este refuz, independent de forma prin care se manifestă sau este exprimat, iar confruntarea cu acesta poate induce condiționări care ne vor influența perioade lungi din viață.
3) Vârful „piramidei” fricii, frica de „nivelul III” este, oricât de ciudat ni s-ar părea, reprezentat de o unică angoasă: teama că nu vom reuși – frica de eșec, de a nu face față.
Reflectați cu atenție și o să descoperiți că la baza fiecărei temeri se află convingerea că nu vom fi în stare să înfruntăm ceea ce realitatea ne pune în față. Cu alte cuvinte, frica în sine nu există, ci numai în legatură cu o anumită situație. În plus, nu se raportează la momentul prezent, ci numai la viitor (viitor în sens de 10 minute sau de 10 ani, nu contează). Când ceva de care ne era teamă se întâmplă într-adevăr, noi nu ne mai luptăm cu teama, ci chiar cu problema pe care trebuie să o rezolvăm, ceea ce este cu totul altceva.
Frica este deci o imagine mentală pe care ne-o formăm despre un eveniment posibil a surveni în viitor, imagine formată plecând de la ideea că în momentul în care acel eveniment se va întâmpla, nu vom fi capabili să facem față. Să intrăm puțin în amănunte:
– frica de șomaj se bazează pe imaginea mentală conform căreia dacă mi-aș pierde serviciul, nu aș fi în stare să înfrunt situația;
– frica de boli se bazează pe imaginea conform căreia dacă aș fi bolnav, nu aș ști cum să mă descurc;
– frica de singurătate se bazează pe imaginea conform căreia dacă aș rămâne singur, nu aș ști ce să fac.
Merită deci să ne întrebăm: dacă am ști cum pot fi înfruntate aceste probleme, de ce ne-ar mai fi frică? Răspunsul este evident: de nimic. Prin urmare, frica nu este altceva decât convingerea noastră că suntem lipsiți de răspunsuri eficace la o anumită problemă, o anumită situație cu care încă nu suntem confruntați. Să încercăm în continuare să descoperim și alte laturi ale acestui adevăr. În primul rând trebuie să evităm căderea în echivoc: v-ați gândit probabil dacă nu ar fi bine să găsim un sistem prin care să putem scăpa de frică odată pentru totdeauna. Ceea ce ar fi oarecum greșit: în afara faptului că frica este un sentiment natural și sănătos, care ne obligă să punem atenție în ceea ce facem și prin aceasta ne permite autoprotecția, trebuie să admitem câteva principii:
Atât timp cât suntem capabili a ne dezvolta, frica va fi mereu prezentă. Unicul sistem de a anula sentimentul de frică este să ne obligăm să ne mișcăm numai în domenii pe care deja le cunoaștem, ceea ce este echivalent cu a ne autocondamna la „moarte” intelectuală și spirituală. Independent de experiența și capacitățile pe care le deprindem, de fiecare dată când vrem să înfruntăm un domeniu care pentru noi este necunoscut, o să simțim frică. Numai atunci când domeniul respectiv devine parte a experienței noastre, frica specifică va dispărea.
Aceasta ne conduce către un al doilea principiu. Acțiunea este o condiție neapărat necesară pentru anularea fricii. Aceasta este calea prin care ne putem asigura dezvoltarea personală. Orice om pe care îl invidiați pentru curajul său, v-ar putea confirma faptul că s-a confruntat cu frica, dar a ales să o înfrunte acționând.
Astfel ajungem la cel de-al treilea principiu. A înfrunta o situație de care ne este teamă, este mult mai puțin înspăimântător decât a trai cu o frică ascunsă care ne poate „dinamita” încrederea în propriile noastre forțe. Cu cât limităm mai mult existența noastră pentru a „evita temerile”, cu atât mai mult scade respectul față de propria persoană. Este vorba de exemplul clasic al struțului care iși ascunde capul în nisip. Ironia sorții constă în faptul că refuzând să înfruntăm o anumită problemă, riscăm să ne expunem unui stres, unui consum nervos mult mai mare decât cel pe care l-ar pretinde acțiunea concretă…
Concluzie: cu mult timp în urmă circula pe Internet o știre care a atras atenția: într-o suburbie a unui oraș mare din SUA exista un club de persoane bolnave de SIDA care, conștientizând ca sunt de fapt condamnate la moarte, au înțeles că nu mai au nimic de pierdut și, în consecință, se dedicau unor activități pe care „înainte” nu ar fi îndrăznit niciodată să le desfășoare: parașutism, alpinism, curse auto, etc. Aceasta ne poate determina să ne gândim la faptul că, în fond, fiecare dintre noi (fie că ne place sau nu acest gând), suntem „condamnați la moarte” (dacă ne referim strict la această viață, fără a lua în considerare reîntruparea) 😉. Cumva este interesant și extrem de emoționant faptul că abia în momentul în care conștientizăm inevitabilitatea morții, avem cele mai mari șanse de a trăi o viață mai intensă și încărcată de semnificații, distrugând limitele pe care temerile noastre ni le-au creat. Și vechii samurai aveau un sfat în acest sens: „Atunci când ești în luptă, amintește-ți că oricum vei muri.”
Ce au vrut să spună de fapt aceste rânduri? Frica este, până la un punct, un sentiment sănătos care ne determină să privim cu seriozitate consecințele acțiunilor noastre, dar se poate transforma foarte ușor într-o capcană care ne va limita existența, împiedicându-ne înaintarea către obiectivele vizate și consumându-ne inutil energia într-o „luptă cu fantasmele”. Dacă vom reuși să acceptăm faptul că unicul lucru în fața căruia suntem lipsiți de putere este moartea, ne va fi mult mai ușor să înțelegem că, de fapt, suntem în stare să facem față la orice ni se poate întâmpla. Un vechi proverb spune: „Nu-i da, Doamne, românului câte poate să îndure!” Aceste cuvinte pot fi interpretate și altfel decât într-o cheie fatalistă.
Prin gândirea și acțiunile noastre ne raportăm la realitate. Gândirea recunoaște faptele adevărate, acțiunea modifică realitatea și creează noi stări de fapt. Se întâmplă adesea ca gândirea noastră să ia drept realitate ceva ce nu este deloc real.
Ce-ar fi ca din când în când să ne punem întrebarea: ce am de caștigat dacă în loc de a o înfrunta, aleg să imi „conserv” frica? Răspunsul il putem afla ACȚIONÂND.
